Pasiunea pentru fitness: Top 3 produse pentru un starter kit

            Au trecut săptămâni întregi în care nu m-am mai atins de nimic din ce înseamnă media virtuală și nu am mai creat niciun conținut. Tocmai din acest motiv am de gând să o iau încet și să mă ocup în primul rând de ce știu cel mai bine să fac: să scriu. Scrisul este marea mea pasiune, iar acesta este mediul prin care eu reușesc să îmi fac cel mai bine înțelese gândurile, ideile, stările și toate emoțiile îmbuteliate înăuntrul meu. Așa că, prin materialul de față mă întorc încet la viața mea normală, fără întreruperi, fără electronice decedate și fără lipsa dorinței de a crea. Și dacă tot am spus că scrisul este pasiunea mea, iar unii dintre voi mă știți prin intermediul canalului de youtube, atunci ar trebui să vă vorbesc despre cealaltă preocupare a mea ce mă entuziasmează la fel de mult: fitness-ul.

            Cu peste o decadă în urmă, am decis că trebuie să merg la o sală pentru a mai pierde în greutate, iar dintre activitățile pe care le puteam întreprinde acolo era și fitness-ul. Am ales-o pe aceasta și m-a dezamăgit tare, la vremea respectivă: rezultate aproape inexistente după o lună de mers constant, iar antrenamentul în sine semăna foarte mult cu ceea ce se practica la orele de sport. Am abandonat și, undeva în mintea mea, am asociat fitness-ul cu cele mai plictisitoare mișcări existente. Timpul a trecut și, 16 ani mai târziu, cunosc suficient de multe despre fitness încât să-l practic cât de des pot.

            În ultimii aproape doi ani, am învățat mai multe decât dacă aș fi citit enciclopedii întregi, iar practica este într-adevăr mama învățăturii. Dacă m-ați fi întrebat în 2017 ce părere am despre fitness și mișcare, în general, v-aș fi răspuns că e o bătaie de cap, că este un efort menit să scoată sufletul din tine și că nu recomand practicarea lui decât dacă vrei cu tot dinadinsul să leșini de la efortul depus. Astăzi, lucrurile nu mai stau deloc așa pentru că am cercetat, pentru că m-am documentat și pentru că m-am educat. Se spune că „urâm ceea ce nu cunoaștem”, iar această expresie este cât se poate de adevărată, fiindcă că am ales să judec și să trag concluzii greșite pe baza unei experiențe eșuate care nu are nicio treabă cu realitatea. Dacă mereu am asociat fitness-ul cu educația fizică și cu folosirea câtorva aparate, nu aveam cum să știu că, de fapt, acest sport este o disciplină a corpului și a minții ce necesită timp, răbdare și anduranță, dar și o bună cunoaștere a echipamentelor atât de versatile. Pe această bază aș vrea să împărtășesc cu voi puțin din cunoașterea mea și să vă familiarizez cu câteva dintre echipamentele pe care și eu le folosesc și să vă împărtășesc o idee despre cum să vă creați un starter kit de fitness la preț decent.

            Cum am spus și în rândurile de mai sus, cu doi ani în urmă, n-aveam nici cea mai mică idee despre ce înseamnă cu adevărat fitness, dar când am decis că vreau să slăbesc, m-am documentat despre mișcarea cu echipamente și așa am descoperit că ce uram cel mai mult avea să devină aliatul și pasiunea mea. Însă asta nu s-a întâmplat peste noapte, ci am avut nevoie de luni întregi în care să înțeleg că mișcarea făcută în mod consecvent, indiferent de natura ei, este cel mai bun aliat al meu în lupta cu greutatea. Nu are rost să mint și să spun că a fost ușor și că m-am adaptat imediat fitness-ului, ci dimpotrivă: mi-a fost greu, am transpirat mult, am avut dureri musculare groaznice, iar, uneori, dimineața îmi era greu să mă scol din pat și să-mi încep ziua. În tot acest timp, de când am început această bătălie, am considerat o corvoadă antrenamentul fizic, însă mă încăpățânam să cred că dacă voi persista va fi mai bine, iar, într-o zi, îmi va fi mai ușor. Nu a fost și nu este nici azi, dar pauza aceasta de vreo două luni de zile m-a învățat cel mai minunat lucru: încăpățânarea de a nu renunța și de a continua, chiar și cu pauze, au readus în viața mea ceva ce îmi doream cu ardoare și pe care-l credeam pierdut – vechiul meu eu; acel eu de care îmi era dor și care era capabil să meargă pe jos de dimineața până seara pe distanțe mari. Nu spun acum că sunt într-o formă extraordinară sau că am slăbit, din contră, am pus câteva kilograme cât am fost în concediu, kilograme pe care am să le dau jos, dar mi-am recăpătat vechea rezistență, iar o excursie pe munte nu mai reprezintă un efort imens, ci chiar resimt din nou plăcerea de a înfrunta un urcuș.

            Să descopăr astfel de lucruri despre mine a devenit o încântare și mi-a dat de gândit. Dacă acum, având un surplus de grăsime, sunt capabilă să fac ce făceam când aveam 60 de kg, atunci oare ce o să pot face când voi atinge iar acea greutate?

            Cu astfel de gânduri și împărtășindu-vă un pic din experiențele mele, cred că e cazul să vă vorbesc și despre echipamentele cele mai dragi mie, care au făcut cu adevărat o schimbare și m-au ajutat să am din nou rezistență.

Stepper-ul – atât cel electronic cât și cel simplu – e ceea ce ai nevoie dacă nu vrei să ieși din casă, dar vrei să faci mișcare. Se spune că dacă vrei să slăbești și nu vrei să cheltui bani, atunci ar trebui să urci și să cobori scări. Ideea asta pare ok, atâta timp cât o faci într-un parc, dar dacă n-ai un parc în apropiere sau dacă acesta nu are un set de scări, atunci ai putea să urci și să cobori scările de la bloc. Aici intervine însă x-ul din ecuație: ce faci dacă locuiești la casă? Sunt multe variabile în această micuță problemă, așa că, dacă nu vrei bătăi de cap, privirile trecătorilor sau ale vecinilor care s-ar uita strâmb la tine când te-ar vedea că urci și cobori scări, atunci stepper-ul e soluția.

Din experiența mea personală, cele două feluri diferite de stepper pe care le am se ocupă cu aceeași zonă a corpului, mai precis cu partea inferioară, însă fiecare lucrează diferit. Cel puțin în cazul meu, stepper-ul electronic a lucrat mai mult zona fesieră, în timp ce stepper-ul simplu mi-a lucrat gambele și coapsele, lăsându-mă de fiecare dată cu o febră musculară. Personal, le apreciez pe amândouă, dar îmi dau și eu seama că există o diferență între ele, privind modurile în care pot fi folosite. Pe ale mele le-am luat din Decathlon și nu mi-a părut rău deloc.

Gantere și greutăți pentru încheieturi și glezne – având deja un set de gantere de câte 1 kg fiecare, am considerat că trebuia să îmi iau încă unul, dar de o greutate mai mare. În toți anii mei de experiență am folosit mai multe tipuri de gantere și cu toate am avut aceeași problemă: se rostogolesc indiferent de suprafața pe care le-aș pune. Când am decis că e timpul să îmi iau gantere mai mari, forma și materialul m-au cucerit, iar prima utilizare m-a convins că am să mai cumpăr și alte produse de la același magazin: Decathlon.

Cum pentru zona superioară a corpului aș fi folosit ganterele, m-am gândit că o pereche de greutăți pentru glezne sunt ceea ce trebuie pentru a-mi intensifica antrenamentul. Nici nu vreau să intru în detalii și să vă povestesc cât de greu mi-a fost în primele luni, până când m-am obișnuit cu greutatea ganterelor, însă acum nu mi se mai pare așa dificil, comparativ cu ketllebell-ul meu de 6 kg. Multe femei asociază ridicarea de greutăți cu bărbații, deși antrenamentul cu greutăți de dimensiuni mici ajută la tonifierea și întărirea musculaturii. Cred că orice femeie își dorește o piele mai tonifiată, prin urmare chiar vă recomand să începeți cu exerciții cu gantere dacă sunteți la început de drum.

Benzi elastice – pe acestea le folosesc doar de câteva luni, iar la ultimul antrenament chiar mă întrebam retoric: oare unde au stat ascunse toată viața mea?! Poate că dacă aș fi știut de existența lor, m-aș fi antrenat mai des sau poate că aș fi învățat mai repede să iubesc fitness-ul și practicarea constantă de efort fizic, însă nici acum nu e prea târziu.

Cu trei luni în urmă, după un antrenament productiv și suficiente calorii arse, am dat o fugă până la Decathlon, unde deja am învățat aproape fiecare raft, la cât de des merg. Și cum îi știu configurația atât de bine, în cinci minute am plecat acasă cu ceea ce îmi doream: un set de trei mini-benzi elastice și o bandă elastică de rezistență medie. Totuși, cumpărăturile astea nu au fost deloc la impuls, nu au fost o decizie pripită de moment ce mi-a venit în gând în timp ce transpiram la antrenament, ci au fost studiate cu câteva săptămâni înainte.

Și cu asta am reușit să vă spun pe scurt câteva experiențe personale și să vă ajut cu o idee despre un starter kit de fitness. Aștept părerile voastre și, de ce nu, poate veți împărtăși și voi cu mine idei sau povești.

Cu drag, Andreea!

Despre produse de îngrijire, publicitate și diversitate

Dragi femei,

Lumea noastră este una dificilă. Niciodată nu suntem mulțumite de produsele pe care le folosim. Suntem mereu în goană după produse miraculoase, după produse care să facă tot și care să ne ofere perfecțiunea după care tânjim, perfecțiune pe care bănuim că o au alte femei, îmbuteliată la sticlă dacă se poate, dar pe care noi n-o putem atinge niciodată.

Trăim niște vremuri amețitoare în care selfie-ul perfect e rege și în care pozele altor femei sunt perfecte, în timp ce ale noastre sunt banale și comune, ceea ce inevitabil duce la o minunată migrenă și o zi în care nici nu-ți vine să cobori din pat.

Trăim în lumea în care influencerii de pe youtube par flawless în timp ce noi, când ne uităm în oglindă, vedem doar imperfecțiuni.

Trăim în lumea în care ajungem să ne urâm pentru toate defectele noastre, în timp ce invidiem alte femei fără să le cunoaștem viața, mediul, trăirile, zbuciumul ori luptele pierdute.

Trăim în lumea în care publicitatea și marketingul îți promit marea cu sarea atunci când promovează un produs mult prea lăudat de influenceri, dar care, testat de oamenii obișnuiți, pare o păcăleală.

Trăim în lumea în care nu mai avem încredere în oameni și ne uităm chiorâș când cineva încearcă să ne recomande cu bună credință ceva.

Dragele mele,

Rupeți roata acestui cerc vicios care nu face bine sănătății noastre mentale. Studiile de specialitate pe care le găsim la tot pasul încearcă să ne arate că odată cu ascensiunea consumului de media și social media siguranța noastră în propriile forțe, încrederea în propria persoană și perspectiva despre sine devin distorsionate. În același timp, așteptările privind propria persoană în raport cu realitatea dau un coeficient negativ din cauza factorului x menționat mai sus.

Poate vă întrebați ce soluții am pentru toate astea. Ei bine, pentru mine a funcționat învățarea continuă. Studiul nu trebuie să se oprească după anii de școală obligatorie și facultativă, ci trebuie continuu hrănit. De când mă știu am alergat după cunoaștere. Am vrut să văd tot și să știu tot, iar asta m-a făcut să nu cred, ci să cercetez. Ca orice femeie am crezut în vraja social media și am invidiat și urât femei în perfecțiunea lor, fără să mă gândesc o clipă la câtă muncă e în spatele unor poze, cât sacrificiu implică anumite proiecte ori câte ore nedormite are o femeie care muncește pentru toate acestea. Am făcut toate astea până într-o zi când mi-am dat seama că nu toate femeile sunt la fel, ci se diferențiază prin vârstă, înălțime, formă, gândire, mediu de proveniență, experiență, ph, credințe, textura pielii, tipul tenului ori culoarea pielii.

Să nu mă înțelegeți greșit. Eu chiar sunt pro diversitate și îmbrățișez orice formă sau fel de femeie. Îmi sunteți toate dragi, fix așa cum sunteți. Și nici măcar faptul că sunteți femeie sau bărbat sau orice alt tip de identificare pe care-l aveți nu reprezintă pentru mine un impediment din a iubi omenirea cu toate defectele ei. Înainte de toate, iubesc perfecțiunea în toată imperfecțiunea ei, căci fiecare om este perfect imperfect cum este.

Toate astea mi-au ridicat întrebări, m-au provocat să cunosc, să știu și să aflu, într-un final, toate acele mici detalii despre mine care să-mi ușureze viața și să mă ajute în descoperirea acelor produse care mi se potrivesc mie. Poate că în felul ăsta ar trebui să procedeze fiecare femeie în loc să se lamenteze prin comentarii, pe diverse pagini, despre produsul y, cum că e prost și nu merită banii dați pe el.

Recunosc că toată această cunoaștere de sine e de durată și, uneori, poate că nu ne va plăcea ce vom afla, dar e singura spre mulțumirea și împăcarea cu sine.

Vă mulțumesc pentru răbdarea de a mă citi și v-aș ruga să-mi lăsați un comentariu despre acest subiect și dacă vă doriți să vedeți un clip cu detalii practice despre acest topic, în care să vă arăt și să vă povestesc despre tipul meu de piele, cum îmi întrețin fața, care este ritualul meu de îngrijire și machiaj, despre problemele mele cu produse și ce am descoperit pe pielea și cheltuiala mea.

Cu drag, Andreea!

Femeia secolelor trecute versus Femeia de azi

Supunere. Obediență. A nu ieși din cuvântul omului. Natură fragilă. A fi delicată și a se conforma normelor societății. A-și vedea de treburile sale. Toate acestea sunt câteva dintre cuvintele ce au definit cândva femeia. Uneori, chiar și azi, cu toate că pentru multe femei pare de neimaginat, sexul frumos este trimis la cratiță, este considerat a fi o făptură slabă, fără minte și care nu are nimic inteligent de spus. Cu toate că multe femei au dovedit că nu există domeniu la care să nu se priceapă și ele, mi-e teamă că în anul 2019 sunt multe reprezentante ale sexului frumos care reușesc să confirme anumite afirmații misogine ale bărbaților. Însă, nu pe acest sector vreau să pun accentul în materialul de față, ci pe toate acele femei brave care au reușit, prin eforturi și sacrificii inimaginabile să ne ofere astăzi posibilitatea să fim cum și cine vrem, să ne bucurăm de drepturi și libertăți care, în urmă cu un secol, cred că ar fi fost de neconceput.

Am urmărit recent un film minunat și datorită acestuia scriu materialul de față. Pelicula, „Suffragette” (2015), aduce în atenția publicului subiectul luptei pentru emancipare a femeii, cunoscut și sub denumirea de mișcarea sufragetelor. Cei mai mulți dintre cei care au auzit despre această mișcare o vor asocia cu Statele Unite ale Americii, însă trebuie cunoscut că Noua Zeelandă a fost prima țară care, în anul 1893, a acordat dreptul de vot femeii. Oricât de vocali sunt americanii și oricât de mare vâlvă ar reuși ei să facă la nivel mondial, poate că, de această dată, scena ar trebui să se acorde tuturor femeilor ce au luptat pentru dreptul lor și, în mod particular, acelor femei care s-au făcut remarcate. Dacă ar fi ca un nume să iasă în evidență în tot acest context, atunci este cel al lui Emmeline Pankhurst. Poate că n-ar strica să li se prezinte fetelor de azi, încă din copilărie, o întreagă galerie a tuturor acelor femei remarcabile ce au făcut posibile traiul și libertățile noastre. Așa, poate, am crește noi generații cu o altfel de viziune și o altfel de înțelegere a diverselor unghiuri ale societății.

Trăim într-o lume în care deopotrivă, femeile sunt la un alt nivel și, în același timp, decad prin propriile lor forțe. Trăim într-o țară în care bărbatul încă mai crede că are drepturi asupra femeii și că poate face ce vrea cu ea, din momentul în care a luat-o de soață. Trăim în țara în care bărbații au impresia că pot, și uneori reușesc, să scape nepedepsiți după ce au comis acte de violență fizică și verbală asupra femeii. Trăim în țara în care bărbatul crede că femeia e doar de bibelou și numai bună de făcut copii și de stat la cheremul lui. Trăim în țara în care încă mai sunt multe femei supuse bărbatului, care cred cu fermitate că locul femeii nu e în funcții de conducere, în corporații sau la orice serviciu care nu reprezintă o muncă ușoară și care cred că lumea aparține bărbatului. Trăim în țara în care femeia curajoasă, care nu se supune și nu permite maltratare din partea bărbatului, care are forța să intenteze divorț și s-o ia de la capăt, este văzută ca o femeie îndoielnică. Trăim în țara și în lumea în care nu avem libertatea de a ne îmbrăca așa cum vrem, din teama de a nu fi agresate.

Exemple sunt multe, nemulțumirile sunt mari, dar dacă fiecare mamă și-ar învăța fata că este urmașă a tuturor acelor femei extraordinare rămase în istorie, poate i-am face și pe bărbați să accepte că le suntem egale, iar, uneori, cu adevărat superioare. Eleanor of Aquitaine, Eleanor Roosevelt, Margaret Thatcher, Elizabeth I, Catherine the Great, Jane Austen, Florence Nightingale, Emily Dickinson, Marie Curie, Indira Gandhi, Hedy Lamarr și multe altele sunt exemple de femei extraordinare, puternice și verticale.

Poate că acestea ar trebui să fie exemplele noastre și nu tot felul de oameni ce-i vedem pe la televizor. Voi ce viziune aveți asupra femeii?

Comedia a murit. Trăiască comedia!

Am scris recent despre un film din categoria comedie:„Holmes și Watson” (2018) Lansat în anul 2018, acesta a reușit să mă „impresioneze” în cel mai negativ mod cu putință. În același an, se mai lansează un film, nu comedie, dar despre cuplul cel mai cunoscut din toate timpurile, cuplu ce a adus hohote de râs în rândul privitorilor: Stan și Bran (așa cum sunt cunoscuți în România, Laurel and Hardy – numele sub care au jucat împreună vreme de 28 de ani).

În urmă cu un timp, am fost întrebată dacă aș putea prelua un proiect despre filmele lui Chaplin (pe acest subiect am să revin), comparându-l cu mari nume ale genului comedie și detaliind subiectul. Mi-a luat aproape doi ani să formulez cuvintele și să dau formă unui proiect ce, până la urmă, s-a dovedit a fi o serie întreagă de materiale. N-aveam cum să știu în 2017 că nu voi putea să duc articolul până la capăt din cauza profunzimii subiectului și a unei piese esențiale lipsă: un film dedicat unor secvențe din viețile lui Stan și Bran (le voi spune așa în materialul acesta, pentru că astfel s-au făcut cunoscuți în România și pentru că astfel vor rămâne în conștiința publicului românesc). În timp ce urmăream pelicula despre care vreau să vorbesc în materialul de față, am realizat cel mai mare adevăr privind proiectul de anvergură ce nu va mai lua naștere vreodată: a îngloba sub același titlu un personaj central, faimos pe întreg mapamondul și în toate timpurile, alăturat unor personaje la fel de faimoase, comparate între ele, ar fi un real sacrilegiu. Cum mie îmi place să păstrez lucrurile cât mai simple, am decis că trebuie să ofer spațiul cuvenit fiecărui mare artist în parte și să aduc un omagiu începuturilor timide ale cinematografie, cu deosebire acelor filme sau acelor actori a căror muncă a dus la peliculele de mare impact ale zilelor noastre.

Nu voi vorbi în editorialul acesta nici despre genul comedie, nici despre cum a fost viața celor doi comedianți, cu atât mai puțin despre acțiunea filmului din 2018, „Stan & Ollie”. Ceea ce vreau totuși să aduc în discuție este dinamica unui duo și dragostea adevărată ce se regăsește în camaraderia rămasă vie până la final. Privitor la aceasta, trebuie menționat că de la moartea lui Bran, survenită în 1957, în urma unor probleme de sănătate, Stan a refuzat să mai apară în filme, cu toate că i s-au mai oferit oportunități. Și așa, dragii mei, poate că veți înțelege emoția unui moment capturat de pelicula ce mi-a atras atenția asupra acestui subiect. Oare ce altă dovadă de iubire mai mare poate exista între doi mari artiști care au împărțit scena aproape treizeci de ani, decât această loialitate ce transcende dincolo de mormânt?!

Când vorbim despre Stan și Bran, ne gândim automat la filme alb-negru, de scurtă durată, ce au drept țintă stârnirea hohotelor de râs prin diversele numere de pură magie comică. Dar Stan și Bran au fost mai mult decât personajele lor atât de îndrăgite. Aceștia au format un cuplu cu un magnetism impresionant. Pot spune chiar, pe baza cercetărilor mele, că aceștia au fost chiar primul cuplu comic din lumea umbrelor mișcătoare. Iar aici e cazul să menționez că duoul dinamic al comediei și-a lăsat ]n mod desăvârșit amprenta asupra tuturor cuplurilor de comici apăruți după anul 1940. O astfel de influență o regăsim, negreșit, la cuplul de comici Abbott și Costello (care mi-au lăsat impresia că sunt frații gemeni ai lui Stan și Bran, doar că mult mai puțin amuzanți), ori chiar la inegalabilul duo de magicieni Penn și Teller. Aceștia din urmă frapează prin asemănarea, expresivitatea și iubirea de scenă ce, până la ei, nu a mai fost întâlnită decât la Stan Laurel și Oliver Hardy.

Am ales să menționez acest lucru pentru că toate marile nume ale comediei timpurii de pe marele ecran erau de sine stătătoare, ca de exemplu: Charlie Chaplin, Buster Keaton, Harold Lloyd, Roscoe Arbuckle ori Groucho Marx (acesta din urmă a jucat alături de cei doi frați ai săi, însă s-a făcut remarcat ca un individ de sine stătător, așa că, de data aceasta, trecem cu vederea apartenența la un grup și îl introducem alături de marile nume solo). Toate astea duc într-o singură direcție: ca să îți pui amprenta asupra unui film, este imperios necesar să lucrezi de unul singur, dar ca să reușești să realizezi ceva cu adevărat magic, lucru ce va dăinui peste decade în conștiința publicului amator al genului, e nevoie de un cuplu care să aibă aceeași inimă în două trupuri.

Trebuie să ne imaginăm și să ne punem un pic în pielea personajelor care, și privite în afara filmelor pe care le-au lăsat posterității, au transmis publicului aceeași senzație și aceeași familiaritate pe care au oferit-o urmăritorului, de pe marele ecran.

Cât privește pelicula de față, „Stan & Ollie” (2018), privitorul primește o senzație, un pic de gust al unei vieți uitate de peste jumătate de secol, dar care ar trebui să stârnească interesul și gustul pentru niște role de film abandonate undeva pe un raft prăfuit.

N-am să închei acest material până când tu, dragă cititorule, n-ai să înțelegi că urmărind „Stan & Ollie” (2018), nu vei afla decât un adevăr mult trunchiat, iar dacă tu cauți să-i cunoști pe Stan și Bran, ai face mai bine să îți rupi câteva minute din timpul tău și să citești scurta biografie pe care o poți găsi la capătul unor taste ori pe care o poți afla din multitudinea de clipuri de scurtă sau lungă durată, pe care le poți găsi la fiecare colț al internetului. Acestea fiind spuse, mă înclin în fața „celor două minți fără niciun gând”!

„The Artist” (2011) – când istoria filmului se împletește cu arta

De o bună perioadă de timp, m-a apucat o frenezie a revederii unor filme și chiar a vizionării pentru întâia oară a unor pelicule, pe care am refuzat, cu cea mai acerbă încăpățânare, să le văd. Poate vă întrebați de ce o împătimită a celei de-a șaptea arte, prin ale cărei vene curg benzi de film în loc de sânge, ar refuza să vadă anumite pelicule. Răspunsul se scurge natural din propria-mi materie cenușie – pentru că masele au început să consume cantitate și nu calitate; pentru că s-a dat uitării o eră în care filmul era rege, în care priveai o peliculă pentru a ți se deschide o lume pe care nu ai fi descoperit-o altfel; pentru că refuz să iau de bun ceea ce o majoritate consimte că e de mare valoare (când, de fapt, s-a demonstrat de atât de multe ori că publicul alege haotic ori în baza efectului de turmă, în detrimentul argumentării pe bază solidă și în detrimentul unui spirit critic). Până la urmă, tratați această încăpățânare a mea cum vreți, iar eu am să continui să fac cum și ce știu eu mai bine.

Nu am să vă vorbesc despre film în sine (cum de altfel nu o fac niciodată; din respect pentru privitorul care poate n-a avut ocazia unei vizionări a peliculei despre care vorbesc), ci am să aduc în atenție alte aspecte mult mai importante. În primul rând, despre acest film, critica de specialitate din străinătate a scris mult și divers, pe când lumea aceasta a cinefililor români, pare să treacă sub semnul tabloidizării ori al anonimatului multe capodopere ce iau naștere pe ecranul de argint. Filmul de față nici nu este tratat cu seriozitate și nici nu are parte de spațiul meritat.

Când vorbim despre un film care a câștigat Oscarul, mereu ne vom referi la: poveste, imagine, sunet, jocul actoricesc și multe altele. De data asta însă, vom scoate în evidență un alt unghi: povestea evocată de poveste.

Există o regulă nescrisă care, de cele mai multe ori, îți vine în minte atunci când auzi despre un film alb-negru: cu siguranță imaginea ori este filmată prost, ori te debalansează tocmai pentru că nu are culori. Așa că, în mintea ta, privitorule, se declanșează două răspunsuri automate: e vechi, deci e prost sau: e vechi, deci mă va plictisi de moarte. „The Artist” (2011), după cum se vede, nu este deloc vechi, așa că nu ar avea de ce să îți declanșeze răspunsul automat pe care ești pregătit să-l dai, ci este cât se poate de „proaspăt” (fabricat în 2011), chiar dacă este filmat cu vechea tehnică, drept un omagiu adus trecutului.

Poate că primul lucru pe care un spectator ar trebui să-l știe este că fără filmele acestea „plictisitoare” și fără de „culoare” nu am fi avut astăzi efecte speciale, nici povești și nici costume ori decoruri atât de minunat meșteșugite. Ce să vedeți, dragi cititori – în acele vremuri, când cinematografele erau pline până la refuz și când peliculele erau alb-negru, a luat naștere adevărata creativitate și s-a pus pe picioare întreaga industrie a filmului, așa cum o cunoaștem noi azi. Așa că „The Artist” (2011) vine în întâmpinarea cinefilului pasionat cu o peliculă tribut.

„The Artist” (2011) este evocarea unei file de istorie din care toți am avea și azi de învățat. Subiectul principal, pentru mine personal, este unul al încăpățânării acerbe de a te adapta și a îmbrățișa ce-i nou, chiar dacă acest lucru te ruinează. Așadar, în lumina acestei teme, putem spune că până și în viața noastră cotidiană întâmpinăm astfel de dificultăți – de la individul, aflat în ultimii ani ai tinereții sale, căruia îi este greu să țină pasul cu întreaga lume aflată în perpetuă schimbare, până la bătrânul inadaptat la vremuri, care refuză să accepte progresul tehnologic ca pe un pas spre evoluție și un viitor altfel pentru generațiile ce vor urma. Toate astea fac parte din viața noastră de zi cu zi și, poate că, la un moment dat, și noi ne vom afla în această postură ingrată de a reprezenta personajul depășit de situație.

Însă, nimic din toate astea nu te frapează mai tare la peliculă decât acele mici șopârle inserate pe tot parcursul celor 100 de minute. De la joaca cu nume atent selectate pentru a-ți aminti, spre exemplu, de celebrul actor Rudolph Valentino, până la atenția privind selectarea actorului din rolul principal ce are un aspect fizic precum al lui Gene Kelly – cunoscut publicului larg pentru roluri din filme precum: „Singin’ in the Rain” (1952) sau „An American in Paris” (1951); ori a jocului actoricesc extrem de conturat, până la aerul a la Clark Gable pe care-l emană personajul.

În memoria privitorului ce urmărește această peliculă trebuie să stăruie un singur gând: filmul din 2011 este un superb omagiu oferit cinematografiei mute și a părinților ei, fără de care astăzi nu am avea ocazia să ne îmbogățim spiritul și nici să ne umplem zilele și nopțile cu producții bune și mai puțin bune.

Cu astfel de gânduri, am urmărit la intensitate maximă fiecare scenă și am făcut o călătorie prin istoria filmului vechi, fiecare cadru evocându-mi un moment, o senzație sau un gând pe care le-am trăit urmărind o anume peliculă (spre exemplu: „The Jazz Singer” (1927) ori „Amelia” (2009), cu toate că acestea nu au nici cea mai mică legătură cu acțiunea, însă vibrația pozitivă și scenariul atât de superb pus la punct au reușit să mă plimbe prin mare parte din filmele pe care le-am văzut până în prezent).

Acestea fiind spuse, recomand „The Artist” (2011) pentru o privire înapoi în timp și pentru a servi drept o rampă de lansare spre iubirea pentru bătrânele filme alb-negru.

„Holmes și Watson” (2018) – un eșec cum nu am mai văzut de mult

A trecut infinit prea mult timp de când m-am pus pe pauză cu marea mea iubire – critica de film. Dacă înainte doream să vorbesc doar despre ceea ce îmi place, doar despre acele capodopere maiestoase ce îți taie respirația, acum vreau să ofer și o nouă perspectivă. Înainte să încep iar să tastez frenetic și să las gândurile să se transpună în cuvinte pe un ecran, m-am gândit îndelung la noul mod de a aborda critica de film și am decis, în cele din urmă, că nu există yin fără yang, alb fără negru, cum nu există capodopere cinematografice fără eșecuri monumentale.

Acum am să atac direct subiectul și am să împărtășesc cu voi un film care m-a impresionat în cel mai negativ mod cu putință: „Holmes și Watson” (2018). Nicicând nu mi-a fost dat să urmăresc un film despre niște personaje atât de cunoscute în literatura universală, folosite într-un mod atât de pueril și dezgustător.

La o simplă căutare, aflăm că acest film se încadrează genurilor: aventură, crimă și comedie. Însă, dacă asta înseamnă comedie, atunci eu nu vreau să mai râd vreodată.

Lăsând la o parte glumele de mahala și de mare prost gust (ce par a fi destul de apreciate de fanii genului comedie ai ultimilor ani), pelicula ia cele mai cunoscute personaje ale romanelor de aventură, de mister și ale literaturii cu detectivi, drept personaje principale, și le transformă în niște caricaturi. Ridiculizarea celebrului raționament pe care Sherlock Holmes îl avea, mă face să mă simt dezgustată și să înțeleg că deja trăim într-o lume în care intelectul, gândirea și cunoașterea nu mai valorează nimic. Se pare că m-am trezit un pic cam prea târziu și abia acum am realizat că doar banul contează și nu valorile morale ori bagajul de cunoștințe intelectuale. Dacă asta este situația atunci eu clar nu fac parte din această lume și rămân la cărțile și filmele mele.

Astăzi, totul este despre rapiditate, despre aici și acum, despre trăirea clipei. În secolul vitezei, în era internetului și a dezvoltării inteligenței artificiale, nici nu te poți aștepta la mai puțin. Vrem totul sau nimic. Așa că, în lumina acestor idei principale, nici nu ne mai miră că filmele sunt făcute pe bandă rulantă, că tot ceea ce ar trebui să însemne cultură cinematografică este, de fapt, un mare centru de producție de bani prin cantitate și nu calitate.

Întorcându-ne la acest dezastru cinematografic, un lucru este cert: nu am putea să-i reproșăm calitatea și efortul depus în realizarea decorurilor și a costumației, dar, cu siguranță, putem să îi imputăm alegerea genului de reprezentare a unei povești ce ar fi putut să fie bine spusă. La fel de bine, putem să criticăm scenariul căruia i-a lipsit substanța, bazându-se pe glumele prost realizate, transpuse într-o scenografie de un gust îndoielnic.

Cu toate astea, nu văd niciun motiv pentru care aș critica jocul actoricesc. În cadrul genului comedie, Will Ferrell este foarte cunoscut pentru o întreagă serie de personaje interpretate. De altfel, nu cred că actorul ar putea fi luat în serios într-un rol din orice alt gen decât cel care l-a consacrat. Ceea ce totuși uimește este participarea a doi actori celebri, John C. Reilly și Ralph Fiennes, cunoscuți pentru participarea în filme cu mult mai serioase decât cel de față.

Cu siguranță s-ar putea spune că gustul meu în materie de comedie este unul clasic, combinat cu o picătură de umor negru, dar asta nu înseamnă că nu voi înțelege și nu voi aprecia genul, atunci când este bine realizat. Acest lucru nu-l pot spune însă despre „Holmes și Watson” (2018). Și, pentru a-mi apăra declarațiile, pot spune că cel mai cunoscut site ce conține informații despre filme, actori și seriale de televiziune – imdb.com, conținând cotații oferite în întregime de utilizatori, îl clasează undeva sub cota decenței. De altfel, cele mai cunoscute site-uri în materie de critică de film au reușit să trimită această piesă nereușită în topul celor mai proaste filme văzute vreodată. Cred că nici nu mai are rost să transpun în cifre ce primire a avut
„Holmes și Watson” (2018) deopotrivă din partea fanilor, dar și a criticilor.

Iar cu asta, închei o cronică a rușinii și a timpului pierdut. De această dată, consider că nu este necesar să adaug detalii privind regizorul, actorii și alte contribuții, având în vedere că „Holmes și Watson” (2018) este o pată neagră pe blazonul nobil al cinematografiei.

Adio toamnă! Îmi va fi dor de tine!

Nici nu știu cum au trecut lunile astea de toamnă și n-am apucat să fac nimic din tot ce-mi doream. Timpul zboară pe lângă tine atunci când îți dorești să faci multe și până la urmă nu te alegi decât cu un fotoshooting.

Cred că aici este locul perfect să explic absența mea de pe canalul de youtube din ultima perioadă. Toamna nu este doar un anotimp frumos și foarte colorat, ci și unul în care, dacă nu suntem suficient de atenți, ne alegem cu răceli. Asta am pățit eu. Așadar am sărit de la o răceală la alta, cu doar câteva zile de liniște între ele. Am profitat acum că am fost un pic mai bine și am fost să fac poze. Normal că din acestea nu puteau să lipsească pisoii. Și uite așa a devenit Daisy fotografia de copertă a materialului de față.

M-am gândit mult la acest material și la pozele care să-l însoțească. Parcă nimic nu mi s-a părut că se potrivește mai bine decât un cadru natural, specific toamnei, un pulovăr gros și un machiaj în culori asortate atmosferei.

Frunzele ruginii, uscate și foșnetul acesta era tot ce îmi doream și ce-mi imaginasem pentru aceste poze. M-am bucurat enorm când am găsit o grămadă mare, care parcă mă aștepta pe mine.

Cu bucurie de copil m-am așezat să-mi fac mult doritele poze, reușind astfel să-mi împlinesc dorința.

Și pentru că toate astea au fost, pentru mine, un succes, am decis să le împart cu voi.

 

 

 

 

 

 

Tot ce-mi mai rămâne de spus e că măcar iarna asta mi-aș dori să pot bifa pe lista mea imaginară acele puncte care sper să se și împlinească. Totodată sper la zero alte răceli care să nu-mi dea voie să îmi împlinesc acele mici dorințe de femeie cu idei creative.

Și cred că sesiunea de poze n-ar fi fost completă dacă micul Jerry nu ar fi insistat că vrea și el să fie văzut pe internet de pisicimea în căutare de băieți frumoși cu blăniță de tigruț.

Acestea fiind spuse, vă împărtășesc un mic secret: vreau ca în următoarele luni să îmi măresc colecția de pături pufoase, pe care bineînțeles că Daisy mi le va strica după sesiunea ei de supt și smotocit, căci ea încă se mai crede pui mic; vreau să beau mai multe ceaiuri aromate și să ajung să mai adaug la colecție încă vreo două ceaiuri specifice sezonului rece; aș vrea să reușesc să mai fac cel puțin încă trei sesiuni de poze iarna asta; iar cel mai mult aș vrea să stau învelită într-o pătură, cu o cană de ceai fierbinte, să ascult jazz și să citesc o carte bună. Voi ce v-ați dori iarna aceasta?

Halloween – sărbătoare împrumutată, semnificație și primul meu dovleac

Halloween. Nu putea să treacă această sărbătoare împrumutată fără să fac și eu caz de aceasta. Îmi place Halloweenul, deși până acum nu l-am sărbătorit decât printr-o noapte a filmelor horror, gen cinematografic ce mă pasionează. Despre sărbătoare se găsesc informații câte în lună și-n stele pe tot internetul, iar eu țin să arunc aici câteva idei pe care le consider a ține un pic de cultură generală. Halloween este cunoscută și sub multe alte denumiri, iar termenul se traduce prin „noapte sfântă”. Acesta este de proveniență scoțiană, generat din termenii „Ajunul tuturor sfinților”, marcând seara de dinaintea „Sărbătorii tuturor sfinților”, exprimare ce se regăsește în engleza veche și care nu a fost folosită până în 1556; Halloween fiind folosit începând cu 1745, termen cu origine creștină. Această sărbătoare a ajuns până în zilele noastre, devenind azi o chestiune ce ține mai mult de latura umană, atât de dornică de motive de sărbătoare. Dacă în trecut această sărbătoare dorea să-i comemoreze pe cei plecați dintre noi, astăzi comercialul a acaparat semnificația veche de sute de ani. Copiii obișnuiesc să meargă la colindat costumați în creaturi de poveste sau de speriat ori de super eroi.

Până la urmă, de Halloween poți fi cine vrei, dacă asta îți aduce zâmbetul pe buze.

Așa că, anul acesta, m-am avântat și eu în toate aceste obiceiuri. La început timid, sculptând un dovleac, apoi lovindu-mă inspirația am cutezat să îmi creez un personaj care îmi este foarte drag. Zilele acestea, până să vină Halloweenul peste mine, am lucrat și am creat, inspirată fiind de ceea ce îmi aduce bucurie și de nostalgie. Așa că, fără alte cuvinte pompoase adăugate de umplutură, vă las să vă bucurați de poze, pe care le găsiți mai jos. Și, nu uitați, începând cu 31 octombrie 2018, ora 19:00, găsiți un nou clip pe canal, inspirat de tema Halloweenului.

Final de vară. Început de toamnă.

Calendaristic putem deja vorbi de toamnă, însă dacă e să ne luăm după vremea de afară și gradele din termometre, e încă vară. Parcă mai ieri era iarnă și mă apucam de youtube și slăbire. Între timp, lunile au trecut, iar eu am început să mă împac din ce în ce mai mult cu mine. Am început să mă iubesc mai mult, pe zi ce trece, și să îmi dau seama că această schimbare se datorează kilogramelor în minus.

Nu știu de ce, sau cum, însă toamna și iarna mă inspiră și mă motivează. Vreau să încep toamna în forță, să muncesc mai mult, să citesc și mai mult, să slăbesc mai mult, să scriu într-un ritm mai alert și să mă bucur în fiecare zi de acele lucruri mărunte care îmi plac.

Am vise noi, gânduri noi și idei pentru noi și noi proiecte, care sper să vă încânte sufletul. Până atunci sunt nostalgică după vară și oportunități de a vizita noi locuri.

Însă nu nostalgia este tema ce mă motivează, ci schimbarea de peisaj ce se întrevede odată cu apariția toamnei. Simt deja cum mă apucă o frenezie a pozelor multe și a clip-urilor filmate cu mult drag, totul într-o mare de frunze foșnitoare.

Nici nu mai spun de când n-am mai făcut un selfie de care să fiu mulțumită, ori o ședință foto bazată pe o poveste. Așa că, dragă doamnă, Toamnă, te aștept cu drag și plină de speranță.

Dacă ești plus size nu înseamnă că nu ai voie să te distrezi!

Weekend-ul trecut l-am petrecut la o piscină. Cine spune că dacă am câteva kilograme în plus nu am voie să mă distrez cum vreau eu? Mi se pare absurd ca oamenii să-i judece pe ceilalți pentru felul în care arată și să presupună automat că celor grași le e interzis să aibă anumite activități, cum e și mersul la piscină. Așa că, în ciuda cârcotașilor, am ales să fac ceea ce iubesc: să merg să înot și să mă tolănesc la soare.

Consider că fenomenul de „body shaming” sau de rușinare a purtătorului de multe kilograme este, în sine, ceva rușinos. Rușine trebuie să-i fie celui/celei care te jignește sau „te atenționează prietenește” că „ar fi bine să mai slăbești” ori că „chiar ai de gând să faci asta, având în vedere că ești plinuță?”.

În altă ordine de idei, acesta este un fenomen toxic, la fel de periculos ca oricare alt fenomen care, în mod inevitabil, duce la ură. Nu credeți că ar trebui să avem cu toții mai mult bun simț și mai multă sensibilitate față de orice creatură vie? Vă las pe voi să judecați și să trageți ce concluzii vreți. Eu am de gând să mă distrez în continuare, indiferent ce spun și ce vor ceilalți.