Comedia a murit. Trăiască comedia!

Am scris recent despre un film din categoria comedie:„Holmes și Watson” (2018) Lansat în anul 2018, acesta a reușit să mă „impresioneze” în cel mai negativ mod cu putință. În același an, se mai lansează un film, nu comedie, dar despre cuplul cel mai cunoscut din toate timpurile, cuplu ce a adus hohote de râs în rândul privitorilor: Stan și Bran (așa cum sunt cunoscuți în România, Laurel and Hardy – numele sub care au jucat împreună vreme de 28 de ani).

În urmă cu un timp, am fost întrebată dacă aș putea prelua un proiect despre filmele lui Chaplin (pe acest subiect am să revin), comparându-l cu mari nume ale genului comedie și detaliind subiectul. Mi-a luat aproape doi ani să formulez cuvintele și să dau formă unui proiect ce, până la urmă, s-a dovedit a fi o serie întreagă de materiale. N-aveam cum să știu în 2017 că nu voi putea să duc articolul până la capăt din cauza profunzimii subiectului și a unei piese esențiale lipsă: un film dedicat unor secvențe din viețile lui Stan și Bran (le voi spune așa în materialul acesta, pentru că astfel s-au făcut cunoscuți în România și pentru că astfel vor rămâne în conștiința publicului românesc). În timp ce urmăream pelicula despre care vreau să vorbesc în materialul de față, am realizat cel mai mare adevăr privind proiectul de anvergură ce nu va mai lua naștere vreodată: a îngloba sub același titlu un personaj central, faimos pe întreg mapamondul și în toate timpurile, alăturat unor personaje la fel de faimoase, comparate între ele, ar fi un real sacrilegiu. Cum mie îmi place să păstrez lucrurile cât mai simple, am decis că trebuie să ofer spațiul cuvenit fiecărui mare artist în parte și să aduc un omagiu începuturilor timide ale cinematografie, cu deosebire acelor filme sau acelor actori a căror muncă a dus la peliculele de mare impact ale zilelor noastre.

Nu voi vorbi în editorialul acesta nici despre genul comedie, nici despre cum a fost viața celor doi comedianți, cu atât mai puțin despre acțiunea filmului din 2018, „Stan & Ollie”. Ceea ce vreau totuși să aduc în discuție este dinamica unui duo și dragostea adevărată ce se regăsește în camaraderia rămasă vie până la final. Privitor la aceasta, trebuie menționat că de la moartea lui Bran, survenită în 1957, în urma unor probleme de sănătate, Stan a refuzat să mai apară în filme, cu toate că i s-au mai oferit oportunități. Și așa, dragii mei, poate că veți înțelege emoția unui moment capturat de pelicula ce mi-a atras atenția asupra acestui subiect. Oare ce altă dovadă de iubire mai mare poate exista între doi mari artiști care au împărțit scena aproape treizeci de ani, decât această loialitate ce transcende dincolo de mormânt?!

Când vorbim despre Stan și Bran, ne gândim automat la filme alb-negru, de scurtă durată, ce au drept țintă stârnirea hohotelor de râs prin diversele numere de pură magie comică. Dar Stan și Bran au fost mai mult decât personajele lor atât de îndrăgite. Aceștia au format un cuplu cu un magnetism impresionant. Pot spune chiar, pe baza cercetărilor mele, că aceștia au fost chiar primul cuplu comic din lumea umbrelor mișcătoare. Iar aici e cazul să menționez că duoul dinamic al comediei și-a lăsat ]n mod desăvârșit amprenta asupra tuturor cuplurilor de comici apăruți după anul 1940. O astfel de influență o regăsim, negreșit, la cuplul de comici Abbott și Costello (care mi-au lăsat impresia că sunt frații gemeni ai lui Stan și Bran, doar că mult mai puțin amuzanți), ori chiar la inegalabilul duo de magicieni Penn și Teller. Aceștia din urmă frapează prin asemănarea, expresivitatea și iubirea de scenă ce, până la ei, nu a mai fost întâlnită decât la Stan Laurel și Oliver Hardy.

Am ales să menționez acest lucru pentru că toate marile nume ale comediei timpurii de pe marele ecran erau de sine stătătoare, ca de exemplu: Charlie Chaplin, Buster Keaton, Harold Lloyd, Roscoe Arbuckle ori Groucho Marx (acesta din urmă a jucat alături de cei doi frați ai săi, însă s-a făcut remarcat ca un individ de sine stătător, așa că, de data aceasta, trecem cu vederea apartenența la un grup și îl introducem alături de marile nume solo). Toate astea duc într-o singură direcție: ca să îți pui amprenta asupra unui film, este imperios necesar să lucrezi de unul singur, dar ca să reușești să realizezi ceva cu adevărat magic, lucru ce va dăinui peste decade în conștiința publicului amator al genului, e nevoie de un cuplu care să aibă aceeași inimă în două trupuri.

Trebuie să ne imaginăm și să ne punem un pic în pielea personajelor care, și privite în afara filmelor pe care le-au lăsat posterității, au transmis publicului aceeași senzație și aceeași familiaritate pe care au oferit-o urmăritorului, de pe marele ecran.

Cât privește pelicula de față, „Stan & Ollie” (2018), privitorul primește o senzație, un pic de gust al unei vieți uitate de peste jumătate de secol, dar care ar trebui să stârnească interesul și gustul pentru niște role de film abandonate undeva pe un raft prăfuit.

N-am să închei acest material până când tu, dragă cititorule, n-ai să înțelegi că urmărind „Stan & Ollie” (2018), nu vei afla decât un adevăr mult trunchiat, iar dacă tu cauți să-i cunoști pe Stan și Bran, ai face mai bine să îți rupi câteva minute din timpul tău și să citești scurta biografie pe care o poți găsi la capătul unor taste ori pe care o poți afla din multitudinea de clipuri de scurtă sau lungă durată, pe care le poți găsi la fiecare colț al internetului. Acestea fiind spuse, mă înclin în fața „celor două minți fără niciun gând”!

„The Artist” (2011) – când istoria filmului se împletește cu arta

De o bună perioadă de timp, m-a apucat o frenezie a revederii unor filme și chiar a vizionării pentru întâia oară a unor pelicule, pe care am refuzat, cu cea mai acerbă încăpățânare, să le văd. Poate vă întrebați de ce o împătimită a celei de-a șaptea arte, prin ale cărei vene curg benzi de film în loc de sânge, ar refuza să vadă anumite pelicule. Răspunsul se scurge natural din propria-mi materie cenușie – pentru că masele au început să consume cantitate și nu calitate; pentru că s-a dat uitării o eră în care filmul era rege, în care priveai o peliculă pentru a ți se deschide o lume pe care nu ai fi descoperit-o altfel; pentru că refuz să iau de bun ceea ce o majoritate consimte că e de mare valoare (când, de fapt, s-a demonstrat de atât de multe ori că publicul alege haotic ori în baza efectului de turmă, în detrimentul argumentării pe bază solidă și în detrimentul unui spirit critic). Până la urmă, tratați această încăpățânare a mea cum vreți, iar eu am să continui să fac cum și ce știu eu mai bine.

Nu am să vă vorbesc despre film în sine (cum de altfel nu o fac niciodată; din respect pentru privitorul care poate n-a avut ocazia unei vizionări a peliculei despre care vorbesc), ci am să aduc în atenție alte aspecte mult mai importante. În primul rând, despre acest film, critica de specialitate din străinătate a scris mult și divers, pe când lumea aceasta a cinefililor români, pare să treacă sub semnul tabloidizării ori al anonimatului multe capodopere ce iau naștere pe ecranul de argint. Filmul de față nici nu este tratat cu seriozitate și nici nu are parte de spațiul meritat.

Când vorbim despre un film care a câștigat Oscarul, mereu ne vom referi la: poveste, imagine, sunet, jocul actoricesc și multe altele. De data asta însă, vom scoate în evidență un alt unghi: povestea evocată de poveste.

Există o regulă nescrisă care, de cele mai multe ori, îți vine în minte atunci când auzi despre un film alb-negru: cu siguranță imaginea ori este filmată prost, ori te debalansează tocmai pentru că nu are culori. Așa că, în mintea ta, privitorule, se declanșează două răspunsuri automate: e vechi, deci e prost sau: e vechi, deci mă va plictisi de moarte. „The Artist” (2011), după cum se vede, nu este deloc vechi, așa că nu ar avea de ce să îți declanșeze răspunsul automat pe care ești pregătit să-l dai, ci este cât se poate de „proaspăt” (fabricat în 2011), chiar dacă este filmat cu vechea tehnică, drept un omagiu adus trecutului.

Poate că primul lucru pe care un spectator ar trebui să-l știe este că fără filmele acestea „plictisitoare” și fără de „culoare” nu am fi avut astăzi efecte speciale, nici povești și nici costume ori decoruri atât de minunat meșteșugite. Ce să vedeți, dragi cititori – în acele vremuri, când cinematografele erau pline până la refuz și când peliculele erau alb-negru, a luat naștere adevărata creativitate și s-a pus pe picioare întreaga industrie a filmului, așa cum o cunoaștem noi azi. Așa că „The Artist” (2011) vine în întâmpinarea cinefilului pasionat cu o peliculă tribut.

„The Artist” (2011) este evocarea unei file de istorie din care toți am avea și azi de învățat. Subiectul principal, pentru mine personal, este unul al încăpățânării acerbe de a te adapta și a îmbrățișa ce-i nou, chiar dacă acest lucru te ruinează. Așadar, în lumina acestei teme, putem spune că până și în viața noastră cotidiană întâmpinăm astfel de dificultăți – de la individul, aflat în ultimii ani ai tinereții sale, căruia îi este greu să țină pasul cu întreaga lume aflată în perpetuă schimbare, până la bătrânul inadaptat la vremuri, care refuză să accepte progresul tehnologic ca pe un pas spre evoluție și un viitor altfel pentru generațiile ce vor urma. Toate astea fac parte din viața noastră de zi cu zi și, poate că, la un moment dat, și noi ne vom afla în această postură ingrată de a reprezenta personajul depășit de situație.

Însă, nimic din toate astea nu te frapează mai tare la peliculă decât acele mici șopârle inserate pe tot parcursul celor 100 de minute. De la joaca cu nume atent selectate pentru a-ți aminti, spre exemplu, de celebrul actor Rudolph Valentino, până la atenția privind selectarea actorului din rolul principal ce are un aspect fizic precum al lui Gene Kelly – cunoscut publicului larg pentru roluri din filme precum: „Singin’ in the Rain” (1952) sau „An American in Paris” (1951); ori a jocului actoricesc extrem de conturat, până la aerul a la Clark Gable pe care-l emană personajul.

În memoria privitorului ce urmărește această peliculă trebuie să stăruie un singur gând: filmul din 2011 este un superb omagiu oferit cinematografiei mute și a părinților ei, fără de care astăzi nu am avea ocazia să ne îmbogățim spiritul și nici să ne umplem zilele și nopțile cu producții bune și mai puțin bune.

Cu astfel de gânduri, am urmărit la intensitate maximă fiecare scenă și am făcut o călătorie prin istoria filmului vechi, fiecare cadru evocându-mi un moment, o senzație sau un gând pe care le-am trăit urmărind o anume peliculă (spre exemplu: „The Jazz Singer” (1927) ori „Amelia” (2009), cu toate că acestea nu au nici cea mai mică legătură cu acțiunea, însă vibrația pozitivă și scenariul atât de superb pus la punct au reușit să mă plimbe prin mare parte din filmele pe care le-am văzut până în prezent).

Acestea fiind spuse, recomand „The Artist” (2011) pentru o privire înapoi în timp și pentru a servi drept o rampă de lansare spre iubirea pentru bătrânele filme alb-negru.

„Holmes și Watson” (2018) – un eșec cum nu am mai văzut de mult

A trecut infinit prea mult timp de când m-am pus pe pauză cu marea mea iubire – critica de film. Dacă înainte doream să vorbesc doar despre ceea ce îmi place, doar despre acele capodopere maiestoase ce îți taie respirația, acum vreau să ofer și o nouă perspectivă. Înainte să încep iar să tastez frenetic și să las gândurile să se transpună în cuvinte pe un ecran, m-am gândit îndelung la noul mod de a aborda critica de film și am decis, în cele din urmă, că nu există yin fără yang, alb fără negru, cum nu există capodopere cinematografice fără eșecuri monumentale.

Acum am să atac direct subiectul și am să împărtășesc cu voi un film care m-a impresionat în cel mai negativ mod cu putință: „Holmes și Watson” (2018). Nicicând nu mi-a fost dat să urmăresc un film despre niște personaje atât de cunoscute în literatura universală, folosite într-un mod atât de pueril și dezgustător.

La o simplă căutare, aflăm că acest film se încadrează genurilor: aventură, crimă și comedie. Însă, dacă asta înseamnă comedie, atunci eu nu vreau să mai râd vreodată.

Lăsând la o parte glumele de mahala și de mare prost gust (ce par a fi destul de apreciate de fanii genului comedie ai ultimilor ani), pelicula ia cele mai cunoscute personaje ale romanelor de aventură, de mister și ale literaturii cu detectivi, drept personaje principale, și le transformă în niște caricaturi. Ridiculizarea celebrului raționament pe care Sherlock Holmes îl avea, mă face să mă simt dezgustată și să înțeleg că deja trăim într-o lume în care intelectul, gândirea și cunoașterea nu mai valorează nimic. Se pare că m-am trezit un pic cam prea târziu și abia acum am realizat că doar banul contează și nu valorile morale ori bagajul de cunoștințe intelectuale. Dacă asta este situația atunci eu clar nu fac parte din această lume și rămân la cărțile și filmele mele.

Astăzi, totul este despre rapiditate, despre aici și acum, despre trăirea clipei. În secolul vitezei, în era internetului și a dezvoltării inteligenței artificiale, nici nu te poți aștepta la mai puțin. Vrem totul sau nimic. Așa că, în lumina acestor idei principale, nici nu ne mai miră că filmele sunt făcute pe bandă rulantă, că tot ceea ce ar trebui să însemne cultură cinematografică este, de fapt, un mare centru de producție de bani prin cantitate și nu calitate.

Întorcându-ne la acest dezastru cinematografic, un lucru este cert: nu am putea să-i reproșăm calitatea și efortul depus în realizarea decorurilor și a costumației, dar, cu siguranță, putem să îi imputăm alegerea genului de reprezentare a unei povești ce ar fi putut să fie bine spusă. La fel de bine, putem să criticăm scenariul căruia i-a lipsit substanța, bazându-se pe glumele prost realizate, transpuse într-o scenografie de un gust îndoielnic.

Cu toate astea, nu văd niciun motiv pentru care aș critica jocul actoricesc. În cadrul genului comedie, Will Ferrell este foarte cunoscut pentru o întreagă serie de personaje interpretate. De altfel, nu cred că actorul ar putea fi luat în serios într-un rol din orice alt gen decât cel care l-a consacrat. Ceea ce totuși uimește este participarea a doi actori celebri, John C. Reilly și Ralph Fiennes, cunoscuți pentru participarea în filme cu mult mai serioase decât cel de față.

Cu siguranță s-ar putea spune că gustul meu în materie de comedie este unul clasic, combinat cu o picătură de umor negru, dar asta nu înseamnă că nu voi înțelege și nu voi aprecia genul, atunci când este bine realizat. Acest lucru nu-l pot spune însă despre „Holmes și Watson” (2018). Și, pentru a-mi apăra declarațiile, pot spune că cel mai cunoscut site ce conține informații despre filme, actori și seriale de televiziune – imdb.com, conținând cotații oferite în întregime de utilizatori, îl clasează undeva sub cota decenței. De altfel, cele mai cunoscute site-uri în materie de critică de film au reușit să trimită această piesă nereușită în topul celor mai proaste filme văzute vreodată. Cred că nici nu mai are rost să transpun în cifre ce primire a avut
„Holmes și Watson” (2018) deopotrivă din partea fanilor, dar și a criticilor.

Iar cu asta, închei o cronică a rușinii și a timpului pierdut. De această dată, consider că nu este necesar să adaug detalii privind regizorul, actorii și alte contribuții, având în vedere că „Holmes și Watson” (2018) este o pată neagră pe blazonul nobil al cinematografiei.

„Zorba the Greek” (1964)

„Tu ai totul… cu o singură excepție: nebunia”. „Un om trebuie să aibă un pic de nebunie… altfel nu va avea curajul să taie funia și să fie liber”. Cu aceste cuvinte, celebrul Zorba exprimă esența vieții umane. Astfel cunoaștem, încă de la începutul articolului de față, motivația în urma căreia acest film de colecție ar trebui văzut sau, de ce nu, revăzut. „Zorba Grecul” (1964) este o peliculă despre viață în general și, în mod particular, prezintă esența poporului grec.

Anthony Quinn, Alan Bates și Irene Papas sunt câteva dintre numele ce țin capul de afiș al acestei producții interesante, pasionantă și plină de viață, regizată de către Mihalis Kakogiannis. La origini, filmul este o dramă amară a vieții, transmisă brut publicului. Căci, până la urmă, ce este viața, dacă nu un șir de durere și tristețe mușcătoare, presărată cu momente de extaz și bucurie? Tot așa este și sufletul grec, atât de bine prezentat pe ecranul argintiu.

Cu o descendență irlandezo-mexicană, marele Anthony Quinn pare, prin a sa carieră, să fie interpretul de serviciu al unor roluri etnice, însă, cu toate acestea, el este singurul actor ce a jucat alături de mai multe vedete câștigătoare de premii Oscar, decât orice alt coleg de breaslă, deținător al unui premiu al Academiei. Cunoscând astfel de detalii, trebuie să recunoaștem că orice rol etnic i s-ar fi acordat lui Quinn, acesta era cu siguranță cel mai potrivit să se achite, mai mult decât onorabil, de sarcina sa. Așadar, Anthony Quinn rămâne un sinonim pentru Alexis Zorba – un rol al vieții, dacă nu chiar însăși viața, dacă ni se permite să spunem astfel.

Dacă ar fi să alegem un termen care să se potrivească mănușă acestei capodopere cinematografice, atunci acela este Pasiune. Pentru că acesta este Zorba Grecul, un om pasional ce simte și viața, și moartea cu aceeași intensitate, trăind clipa, fără gânduri spre ziua de mâine.

Și dacă am ales acest mod ciudat, aș zice, de a face o lungă introducere, atunci e cazul să inițiem cititorul în episodul trecător din viața rătăcitorului Alexis Zorba, ce ne este prezentat în cadrul coproducției greco-americane. Pentru primele scene, regizorul a ales să ni-l prezinte pe tânărul englez Basil, cu o origine greacă pe linia paternă, ce dorește să călătorească în Creta, însă vremea îi este neprielnică. În condițiile date, Zorba își face intrarea în scenă, făcându-se plăcut străinului care va accepta să-l ia pe Alexis cu el pe insula grecească, pentru a-i ajuta la redeschiderea minei, moștenire părintească. De aici, evenimentele se succed cu o intensitate crescândă. Acestea, bineînțeles că privitorului profan într-ale spiritului grec i se vor părea că duc într-o singură direcție: cea a eșecului care, odată cu scurgerea minutelor, pare inevitabil. Cu toate acestea, minunatul film încearcă să ofere o cu totul altfel de direcție înțelegerii spectatorului în ceea ce privește pelicula – succesiunea rapidă a evenimentelor cărora Omul trebuie să le fie martor în viață, fie ele triste ori vesele. Căci, până la urmă, viața este ceea ce alegi să faci din ea ori despre cum întâmpini intemperiile pe care ți le așterne în cale. Aidoma, Zorba va explica noului său șef că, atunci când ești plin de viață (cu tot ce îți oferă ea: dureri, tristeți ori bucurii) nu știi cum să exprimi tot ceea ce se află ferecat înlăuntrul tău, însă el, Zorba, dansează.

Cu astfel de scene și multe altele, pline de substanță, își înșiruie Kakogiannis povestea, adaptare după un roman de Nikos Kazantzakis: „Viața și vremurile lui Alexis Zorba”. Pe parcurs, descoperim că totul se învârte în jurul dansului. În cazul de față, este vorba de syrtaki, un dans popular de origine grecească, coordonat de coreograful Giorgos Provias. Acest stil de dans pare a semăna cu hasapiko, un alt stil de dans grecesc, însă nu este atât de pasional precum zeibekiko. Muzica ce a acompaniat întreaga coreografie se datorează lui Mikis Theodorakis.

Probabil, celor mai mulți dintre cititori le sunt familiare ultimele scene prezente în film, unde Zorba îl învață pe mai tânărul Basil, șeful său, la insistențele celui din urmă, să danseze dansul pe care l-a văzut de atâtea ori la Alexis. Căci ce îți mai rămâne de făcut când toate proiectele ți s-au năruit?! Un astfel de moment va determina privitorul să creadă că prima sa impresie a fost cea corectă, aceea că, încă de la început, această aventură pe insula Creta a fost sortită unui eșec. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. În urma ultimului discurs din film al lui Zorba, tragem concluzia că întreaga înșiruire de evenimente a fost un dat, pentru ca Basil să evolueze, să aibă o lecție de învățat și să se reîntoarcă în lumea din care aparține, printre foile pe care va așterne povești și printre cărțile atât de prețioase încă din primele secvențe vizionate.

„Citizen Kane” și „RKO 281” – filmul și filmul despre film

De netăgăduit, „Cetățeanul Kane” rămâne cel mai mare film american realizat vreodată, însă această afirmație nu poate fi făcută decât de către cunoscătorii a două mari domenii: jurnalismul și industria filmului. Poate că și acesta este motivul pentru care „Citizen Kane” a fost bine primit la premiera sa de către criticii de specialitate, cu toate că s-a lovit de indiferența box office-ului. Cu o investiție de 839.727 de dolari, pelicula a încasat în weekend-ul premierei infama sumă de 216.239 de dolari, ceea ce reflectă clar un lucru evident, însă nu și aprecierea unei mici categorii specializate de privitori – criticii. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu jocurile de culise, trebuie aduse anumite explicații și o detaliere a acestora.

„Cetățeanul Kane” a fost lansat la 1 mai 1941, la RKO Palace Theatre, pe Broadway, în New York, cu toate că ar fi trebuit să fie lansat la începutul acelui an. O astfel de întârziere a fost datorată doar conjuncturii: până la data lansării, Orson Welles, regizorul și artizanul acestei controverse, nu avea coloana sonoră terminată, ca să poată însoți pelicula. De altfel, faptul că există în mici detalii ale personajului principal mari asemănări cu William Randolph Hearst (marele mogul de presă care deținea Hearst Communications, sub a cărui umbrelă se regăseau, la jumătatea anilor ’20, vreo 28 de publicații de presă), nu face decât să ne reamintească faptul că Louella Parsons – prima jurnalistă care s-a ocupat de domeniul filmului, având o rubrică de bârfe din industrie – a încercat prin șantaj și amenințări să oprească lansarea peliculei lui Welles, Parsons aflându-se pe ștatul de plată al lui Hearst.

Așadar, cititorul poate trage singur concluziile necesare pentru a-și explica de ce a fost întârziată lansarea unui film considerat controversat la acel moment, care devine o piesă de referință pentru cei aflați în domeniul criticii de film, chiar și după mai bine de jumătate de secol. Dacă există vreun motiv pentru care această producție a lui Orson Welles ar trebui urmărită, atunci cu siguranță este reprezentat de toată această atmosferă scandaloasă. În principal însă, consider că inovația tehnicilor de filmare folosite în cadrul acesteia, introduse de regizorul doritor de perfecțiune, este alt motiv puternic care mă determină să urmăresc pe nerăsuflate „Citizen Kane” (1941).

Creația unui tânăr neexperimentat în realizarea de filme rămâne, peste ani, un clasic iubit deși, poate, neînțeles de către unii dintre privitori, atât timp cât nu se cunoaște contextul în care a fost creat. Acestea fiind spuse, ne rămâne să explicăm de ce am alăturat „RKO 281” (1999) unei producții considerate a fi cea mai bună din toate timpurile. Pentru aceasta, trebuie să specificăm că „RKO 281” este o peliculă care vorbește despre nașterea lui „Citizen Kane” (1941). Aceasta este creația regizorului Benjamin Ross, prea puțin impus la Hollywood, care, cu toate că este un film de televiziune finanțat de HBO Films, printre alții, reușește să spună o poveste uimitoare, care menține atenția privitorului pe parcursul a 86 de minute. Lui Liev Schreiber, un tânăr pe atunci în vârstă de 32 de ani, i se oferă ocazia, odată cu lansarea proiectului „RKO 281” să demonstreze talentul său actoricesc prin dificilul rol al lui Orson Welles. 1999 putem spune că a fost anul de cotitură în cariera artistului, căci de aici înainte cariera sa va prinde aripi, împărțind ecranul cu nume mari de la Hollywood. Producția din 1999 spune povestea turnării filmului, înfrumusețând pe alocuri adevărul, oferind astfel publicului ocazia să urmărească perspectiva unui singur personaj, prezentat spectaculos de Liev. În ajutorul tânărului, pe platoul de filmare vine cunoscutul actor John Malkovich, alături de care Schreiber reușește să interpreteze geniul lui Orson Welles. Pentru că, la urma urmei, acesta a fost marele Orson Welles – un geniu al filmelor, devenit cunoscut în urma interpretării și regizării la radio a operei „Războiul Lumilor”, scrisă de către H. G. Wells și publicată în 1898. Transmisia radio a fost una dintre cele mai controversate din toate timpurile, căci primele trei sferturi din cele 60 de minute de transmisiune au fost realizate sub forma unui buletin de știri, mai târziu fiind descris ca un lansator de panică și stupoare în rândul ascultătorilor care au crezut că faptele prezentate sunt reale. Cu toate acestea, mult mai târziu s-a specificat că presa scrisă a exagerat cu mult nivelul de panică creat printre oameni.

Așadar, avem pe de-o parte un film controversat, considerat a fi cel mai bun, iar de cealaltă parte se află filmul despre crearea filmului, ceea ce nu face din „RKO 281” o producție mai puțin reușită, din perspectiva unui cunoscător. În mod evident, voi stipula că nu se poate vedea unul fără celălalt, căci ambele creează întreaga imagine din cel mai complicat puzzle.

O cafea și-un pachet de șervețele, vă rog!

Uneori, femeile simt nevoia de a avea spațiul și timpul lor. În astfel de momente, ne delectăm cu tot ceea ce ne încântă sufletul: o cană de cafea, ceai sau ciocolată caldă, în zilele mohorâte din lunga iarnă. Uneori, necesităm cea mai confortabilă pereche de haine în care nu ne dorim să fim văzute sub nicio formă, o pătură călduroasă și bineînțeles un film pe dvd ori, de ce nu, la televizor, film a cărui acțiune ne poartă pe tărâmuri numai de noi știute, biete romantice incurabile. Sărbătorile vin și sexul slab își va dori ca, după un an pe care l-a dus în spate, cu bune și cu rele, să reușească măcar să trăiască acel ceva ce numai în filme credem că se poate întâmpla. „French Kiss” (1995) și „You’ve Got Mail” (1998) sunt două exemple de astfel de producții siropoase, pe care orice damă l-ar aprecia, având alături și o întreagă cutie de șervețele. Am ținut să menționez cutia cu șervețele, căci astfel de pelicule au tendința să scoată la iveală întreaga paletă de emoții pe care doar o femeie este capabilă s-o afișeze într-un timp atât de scurt precum derularea acțiunii dintr-o comedie romantică.

Meg Ryan este actrița principală din ambele povești spumoase, transmise publicului în cel mai savuros mod. La drept vorbind, nu se poate să nu admiri șablonul pe care Meg îl folosește pentru toate rolurile cărora se dedică: femeia puternică și totuși vulnerabilă în același timp, care găsește o cale spre acel „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Poți spune că în acest gen, pe care îl uzează în marea majoritate a producțiilor de dvd, unde își etalează talentul actoricesc, Ryan este o sursă de inspirație pentru toate categoriile de femei. Spun aceasta pentru că feministele și-ar dori să se confunde cu acel personaj interpretat de Meg – puternică, independentă, sigură pe ea. În același timp, categoria de femei aflate pe cale de dispariție, cea a romanticelor incurabile, își hrănesc sufletul cu astfel de pelicule în care cei doi protagoniști descoperă că sunt suflete pereche mult căutate, trăind împreună o poveste de dragoste incredibilă. De fapt, aș prefera să spun că astfel de istorisiri sunt rare în lumea reală și, cu riscul de a dezamăgii gingașa femeie care tânjește după o iubire ca-n filme, pot spune că așa ceva se întâmplă atât de rar, încât rămâne de poveste. Și este o poveste, având în vedere că istorisirile ca-n basme, ce circulă pe întreg internetul, sunt chiar asta – basme.

Dacă ar fi totuși să ne concentrăm pe o idee centrală privind filmele deja menționate, atunci am spune că fiecare în parte dorește ca focusul să fie pus pe soartă, karmă, providență sau cum doriți să-i mai spuneți. Probabil că, spunând cele ce urmează, voi dezamăgi din nou, dar nu o întâmplare sau un dat fac posibilă întâlnirea și potrivirea aproape perfectă (perfecțiunea nu există, oricât ai căuta-o), ci chiar oamenii implicați descoperă acele bucăți de piese pe care le consideră nimerite în puzzle-ul vieții, după standardele lor, în celălalt individ, asupra căruia se transferă fiorul care săgetează inima.

Dacă „You’ve Got Mail” (1998) îți explică, într-un mod evident, că oricând ai putea întâlni marea dragostea, chiar și sub chipul celui mai mare dușman ce îți face viața praf, de cealaltă parte se situează „French Kiss” (1995). Această ultimă peliculă îți împărtășește, pe tot parcursul desfășurării acțiunii, tainele trădării, ale unei noi vieți și ale răzbunării. Probabil că aceasta este „rețeta” binecunoscută unei mari majorități a femeilor: ești îndrăgostită, el îți frânge inima, tu îl vrei înapoi și încerci să faci tot posibilul ca să-l recapeți dar, pe parcurs, sfârșești prin a te răzbuna pe el. O astfel de viziune a producției din 1995 nu ar fi o comedie romantică dacă, la final, eroina nu și-ar descoperi prințul ei pe cal alb, cu toate că acesta are îndeletniciri din cele mai neconvenționale.

Ambele pelicule incită, dar am putea spune că suspansul și agitația pe care firul epic al „French Kiss” ți le transmite, nu se pot compara cu romantismul pur și autentic din „You’ve Got Mail”. În cadrul filmului din 1998, întâlnim o versiune modernă a descoperirii iubirii, prin intermediul internetului. Aici, este cazul să iertăm pelicula pentru arhaismul său, însă anul de producție justifică faptul că cele două personaje principale se găsesc pe o pagină de chat și comunică, fără a se cunoaște, prin e-mail (ne cerem scuze, dar rețeaua Facebook nu se inventase încă).

O astfel de producție arată că nu există bariere de comunicare, iar, până la urmă, îți vei descoperi jumătatea acolo unde nici nu puteai bănui că este, sub forma pe care nici nu ți-o puteai imagina.

„The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy” (2005) – univers, existență și adevăruri existențiale

Pentru început, este imperios de menționat că producția din anul 2005 este inspirată de către primul volum a unei serii de șase cărți create de Douglas Adams. Primul volum al romanului a fost publicat în anul 1979, acesta împărțind același titlu cu filmul.

„Ghidul autostopistului galactic” este, în primul rând, o satiră asupra vieții, cu mult mai crudă decât însăși viața. Poate, din acest motiv, Garth Jennings, regizorul acestei pelicule, a ales să își pună numele alături de o distribuție cu nume sonore din industrie: Martin Freeman, Zooey Deschanel și John Malkovich. De altfel, actori recunoscuți și-au împrumutat vocile pentru anumite personaje – Stephen Fry ori Alan Rickman.

Cred că este necesar să menționăm că această producție englezo-americană aparține genului science-fiction. Punând totul în balanță, am putea trage concluzia că „The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy” (2005) a fost mai degrabă apreciat de către fanii seriei de cărți ale lui Adams, cu toate că reprezintă o reinterpretare a primului volum mai sus numit.

Acestea fiind spuse, consider că este necesar să avertizăm spectatorii în ceea ce privește umorul tipic britanic, care abundă în peliculă. De asemenea, consider a fi imperios să specificăm faptul că, de-a lungul filmului, sunt inserate referințe privind adevăruri universale care, în întreaga satiră complexă pe care o reprezintă, transmite totuși adevăruri crude și de netăgăduit. Probabil că, pentru urmăritor, va fi șocant să treacă o astfel de peliculă prin filtrul minții sale – în final, realizând gravitatea descoperirilor pe care o comedie S.F. le-o poate transmite. Așadar, în urma celor spuse, mă găsesc în ingrata poziție de a exemplifica o parte dintre acestea: „delfinii sunt mai deștepți decât oamenii, iar șoarecii – superiori delfinilor”. Dintr-o astfel de afirmație din cadrul producției, nu putem extrage decât ceva familiar, dar pe care nu toți îl conștientizăm, anume că delfinii sunt o specie de mamifere cu un intelect superior, care ar trebui prețuite și nu considerate o delicatesă, așa cum se întâmplă în țări precum Japonia. În altă ordine de idei, ar trebui apreciate două scene: una situată la început, iar cealaltă aproape de deznodământ, ambele amintind de efemeritatea speciei umane.

„Ghidul autostopistului galactic” (2005) abundă în referințe către trăsături tipic umane, cele mai multe făcând trimitere la complexele și hibele pe care doar un umanoid le poate căpăta. O astfel de referire este reprezentată chiar de androidul depresiv Marvin, acesta spunând despre el însuși că firea sa depresivă este tipic umană.

Referința de căpătâi, însă, este cea privitoare la romanul lui John Steinbeck, „Șoareci și oameni”, publicat în 1937. Cu toate că nu pare să existe vreo legătură între cele două („Of mice and men” și „The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy”), conexiunea constă chiar în antagonia dintre cele două. Prima vorbește despre tragismul vieții și vicisitudinile ei, pe când cea de-a doua reprezintă o palmă dată peste față umanității, cu toate hibele și imperfecțiunile ei, într-o satiră plină de umor, aproape sec, atât de tipic britanic.

Însă, dacă ar fi să ascultăm părerile noului val de tineri cunoscători de filme, aceștia fac referire la o nouă categorie: pop-cult. Acest termen provine din englezescul „popular culture”, ceea ce înseamnă cultură populară (a nu se confunda acest ultim termen cu ideea de folclor, el făcând de fapt referire la masele de oameni care consideră o idee, un aspect, un film, un stil vestimentar sau o melodie ca fiind deja faimoasă – cu priză la public). Din această sub-diviziune face parte și „The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy” (2005), plasat acolo pentru cele câteva elemente interesante presărate de-a lungul celor 109 minute.

Însă, dacă ar fi să considerăm această peliculă demnă de urmărit, atunci ar trebui s-o recomandăm pentru ideea spectaculoasă de a introduce un element nou: arma perspectivei. Nu am să doresc a intra în detalii pe această temă, deoarece consider că trebuie să rămână o plăcere și o uimire în a urmări un astfel de film, însă pot spune cu certitudine că această aventură S.F., plină de umor, va încânta orice generație amatoare de o nouă perspectivă.

„Mutiny on the Bounty” (1935) – când ai ajuns la capătul funiei

Răscolind în adâncurile istoriei cinematografice putem găsi comori. Așa am reușit să redescopăr un film uitat de mulți, necunoscut de o mare majoritate, dar care rămâne viu în gândurile pasionaților de pelicule memorabile: „Revolta de pe Bounty” (1935).

Privind cu atenție pelicula, observăm că „Revolta de Bounty” ne amintește, pe alocuri, cu unele secvențe ale sale, de o altă revoltă celebră, atât de bine pusă în scenă de către maestrul Eisenstein: „Crucişătorul Potyomkin” (1925).

Clark Gable (interpretul personajului principal) amintește, prin rolul lui Christian Fletcher, de un Rhett Butler care forța blocada instaurată contra sudului sau poate de acel Rhett – imaginat de Alexandra Ripley, în continuarea celebrului roman „Pe aripile vântului”, sub denumirea de „Scarlett” – personaj ce avea o pasiune pentru navigație. Oricum ar fi, în Christian descoperim o bucățică din acel Rhett pe care îl îndrăgim, dar pe care Margaret Mitchell ne-a lăsat doar să ni-l imaginăm.

Pare ciudat, dar să urmărești un film unde Clark Gable se afla cap de afiș fără celebra sa mustață, este de neconceput. Însă, ceea ce îl face pe actor să fie acel Clark iubit și îndrăgit, este simpla sa prezenta. Trebuie să recunoaștem, aici, că Gable a fost un personaj aparte. La fel de bine am putea spune, fără nicio umbră de șovăială, că personalitatea, prezența scenică și vocea l-au transformat în actorul desăvârșit, răsfățat al ecranului argintiu.

Povestea „Revoltei de pe Bounty” este, totuși, una adevărată, chiar dacă adaptările din: 1935, 1962, 1916 (film mut australian), 1933 (Christian fiind aici rolul de debut al lui Errol Flynn) și 1984 (cu Hopkins și Mel Gibson împărțindu-și replici), au distorsionat, pe alocuri, întâmplările reale. Putem spune că versiunea aleasă pentru cazul de față respectă faptele, îndulcind și romanțând povestea, pentru a putea fi pe placul spectatorului. De altfel, ceea ce atrage în mod deosebit atenția asupra filmului „Mutiny on the Bounty” (1935), este dinamica dintre personajele Christian Fletcher și căpitanul Bligh – primul, interpretat de Clark Gable, iar cel de-al doilea, de către Charles Laughton, actor cu experiență și renumit la Hollywood pentru roluri cu greutate. Din nefericire, soarta pare să-i fi unit pe cei doi și într-o coincidență demnă de urmărit de către numerologi. Astfel, Laughton s-a născut cu doi ani mai devreme decât Gable, și tot la doi ani de la moartea acestuia din urmă, Charles părăsește scena vieții. Fiecare dintre cei doi a murit în jurul vârstei de 60 de ani, când încă mai aveau multe de oferit publicului.

Pe tot parcursul peliculei există inserate idei interesante, care ne fac să reflectăm, pentru o clipă. Am putea spune că rezultă acel efect pe care ni-l dau vechile învățături zen: starea fără de gânduri – căci, cum altfel să rămâi, dacă nu mut, atunci când observi că, pentru băștinașii colonizați de englezi, în Tahiti, nu exista conceptul de a avea nevoie de bani ca să supraviețuiești, ci doar acela de a te bucura de ceea ce iți dă natura (pește din mare și fructe din copaci). Așadar, culturile îndepărtate au darul de a cunoaște întreaga înțelepciune a lumii, încă de la începuturi – concept pe care noi, vesticii, încercăm să-l pătrundem, dar cu greu îl discernem.

Dacă ne învață ceva această peliculă, atunci, cu siguranță, ar trebui să înțelegem că, oricât de buni profesioniști suntem în domeniul nostru, dacă moralitatea lasă de dorit, atunci suntem cu mult mai prejos decât un om de pe cea mai inferioară treaptă. În același timp, pericolele despre care ne avertizează voalat producția, sunt reprezentate de siguranța prea mare, de înfumurarea și de importanța pe care riscăm să ne-o dăm, atunci când ne aflăm într-un post de comandă.

Limitându-ne strict la sensibilitatea umană, ne vedem îndatorați să afirmăm că: nu galoane, titluri și onoruri fac dintr-un individ un om respectat; nu frica atrage stima celor aflați în subordine, ci calitatea de a fi om în cuget și în suflet, chiar și atunci când restul s-au vândut „pentru un pumn de dolari”.

Cu astfel de povețe rămânem, în urma vizionării unei extraordinare lecții de viață, așa cum este „Revolta de pe Bounty”.

„Jakob the Liar” (1999) – cum o pagină de ziar te bagă în bucluc

Am putea foarte bine să prezentăm filmul de față ca pe o dramă ce face parte din aceeași categorie care este uzată de vreo 30 de ani încoace, cel puțin: filmul de război ce atinge subiectul evreilor din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Însă, „Iacob, mincinosul” este cu mult mai mult de atât și nici nu poate să stea pe lângă pelicule aparținând aceluiași gen, căci acesta este o reprezentare a vieții, un joc de-a râsul-plânsul adus în contemporan.

Robin Williams este actorul interpret al personajului principal din partea căruia te-ai aștepta să joace în stilul aceluiași gen care l-a consacrat drept regele comediei contemporane, însă cu această peliculă demonstrează, așa cum a făcut-o și prin producții mari precum „Good Will Hunting” (1997) ori „Insomnia” (2002), că cele două nu sunt singurele filme în care regretatul Williams a realizat un rol deosebit. Robin Williams a părăsit scena vieții în 2014, când încă mai avea multe de oferit lumii, lăsând în urmă o carieră spectaculoasă ce însuma 105 producții. Privitorii vor rămâne, probabil, mereu cu impresia că Williams era sinonimul comediei, dar prea puțini au avut ocazia să pătrundă dincolo de fațetele afișate ale acestuia. În ceea
ce-l privește pe regretatul interpret, nu putem spune decât că pe scenă s-a jucat pe sine. Privind această afirmație, trebuie să specificăm că nici comedia, nici drama și nici filmele despre viață nu au putut să definească pe deplin Omul. Robin avea talentul să ascundă sub o mască a comicului tristețea și adevărul dur al realității (căci, la urma urmei, orice comedie sensibilizează, scoțând în evidență prin râs, ceea ce ar trebui să ne întristeze, ori, măcar, să ne pună pe gânduri).

„Jakob the Liar” (1999) nu face deloc discordanță de la esența adevărată a actorului. Spectatorul va realiza, odată cu urmărirea desfășurării acțiunii din acest film, că drama nu poate fi întâmpinată decât cu un zâmbet. Spun acestea pentru că, odată cu zâmbetul amar al tragediei imaginate pe ecranul argintiu, ni se revelează acea măruntă licărire care-i rămâne umanității – speranța.

Contrar cu ceea ce s-ar crede din titlu despre producția din 1999, ne vedem nevoiți să specificăm că nu minciuna este laitmotivul ce însoțește pelicula, ci speranța oferită prin orice mijloace, atunci când nu mai ai pentru ce să-ți dorești o zi de mâine.

Întreaga acțiune se petrece într-un ghetou din Polonia, unde un grup deja redus de evrei trăiesc de azi pe mâine, fără să aibă certitudinea unui mâine. Astfel, doar soarta poate interveni. În acest caz, o pagină de ziar ia forma providenței (trebuie aici menționat că evreii din timpul celui de-al doilea Război Mondial nu aveau dreptul la noutăți despre ceea ce se întâmplă în lume). În toate acestea, personajul principal este aruncat într-un hazard al sorții, astfel Jakob găsindu-se într-o postură pe care nu și-a dorit-o și de care ar fi bucuros să se descotorosească.

Pe tot parcursul filmului, aștepți să descoperi comedia din întreaga situație, având în vedere că Robin Williams este protagonistul, dar, spre stupoarea publicului, abia de la jumătatea celor 120 de minute, va realiza că viața imaginată de pe ecran este o dramă amară – adevărată ironie a sorților. În întreaga ecuație, lui Jakob Heym îi revine greaua misiune de a ține moralul ridicat prietenilor săi din ghetou.

Așadar, personajul nostru, din cauza unei știri auzite la un radio german aflat în comandamentul militarilor nemți, ajuns acolo purtat în goana după pagina de ziar apărută din neant, trebuie să inventeze în fiecare zi câte o știre despre evenimentele războiului aflat în desfășurare. Toate acestea se petrec din cauza unor personaje ce nu doresc să creadă adevărul spus de Jakob și a unei glume aruncate pe această temă. Dacă toată succedarea de evenimente nu ar fi avut loc, Jakob nu ar fi stârnit stupoare și agitație în rândurile evreilor din micuțul vechi orășel din Polonia.

Poate că titlul peliculei ar face cititorul să creadă despre Jakob Heym că este un mincinos patologic sau poate un personaj ce caută să fie în centrul atenției, însă Heym nu este nici pe departe acel gen de om. Un om înfrânt de durere, în urma unor pierderi mari, încearcă să-și îmbărbăteze confrații, într-o lume în care evreii aflați cu moralul la pământ și trăind în condiții mizere, de nedescris, se îmbolnăvesc sau comit suicid.

Dacă ar trebui să reținem un element cheie ce poate descrie producția cel mai bine, atunci speranța este cea de care cu toții ne agățăm pentru a trece prin viață. Fără de ea, nu există nici măcar o lumină la capătul întunericului.

„Victor Victoria” (1982) – despre condiția artistului în mizerie

„Victor Victoria” este o producție a Metro-Goldwyn-Mayer, regizată și scrisă de Blake Edwards, cunoscut pentru seria originală de filme „The Pink Panther”. Pelicula de față, realizată în 1982, aduce în atenție o poveste fascinantă despre artiști (mai precis cântăreți), poveste plasată la Paris, în 1934. Julie Andrews și James Garner sunt starurile acestei spumoase intrigi care va smulge publicului râsete.

Julie Andrews este o actriță cunoscută în întreaga lume pentru spectaculoasele sale roluri din „Mary Poppins” (1964) și „The Sound of Music” (1965). Însă vocea ei minunată o deosebește, făcând-o eligibilă pentru musicaluri. Cu toate că Andrews s-a implicat de-a lungul carierei în roluri memorabile din filme pentru familie, iar în ultimii ani și-a împrumutat vocea unor animații, ea reușește să realizeze un rol complex, plin de substanță și umor, în „Victor Victoria” (1982). De altfel, ea își va relua rolul din acest film în 1995, într-un remake pentru televiziune. Pentru pelicula de față, Julie Andrews a primit un Glob de Aur la categoria „Cea mai bună actriță într-o comedie sau musical”. Însă nu aceste detalii frivole ne interesează în mod deosebit, ci rolul deosebit pe care Andrews a reușit să-l interpreteze și tematicile pline de substanță, ascunse printre rânduri.

Astfel, observăm că, încă din primele secvențe, ne este pusă în scenă prima temă, de altfel de o importanță majoră: artistul talentat aflat în mizerie. Cu o astfel de imagine în minte ne este mult mai ușor să realizăm că aceasta a fost starea în care s-au regăsit mulți artiști ai trecutului (spunem artist ca fiind un termen general valabil pentru întreaga paletă a celor nouă arte contemporane: arhitectură, sculptură, pictură, dans, muzică, poezie, cinematografie, televiziune și benzi desenate) – concept valabil pentru mileniile trecute, dar atât de actual până și azi. Toate acestea ne fac să ne gândim la modul de slabă apreciere din partea publicului, privitor la operele oricărui tip de artist. De altfel, istoria trecutului nostru de români ne învață că nici măcar unul dintre cei pe care îi considerăm mari valori ale țării noastre nu a fost recunoscut și apreciat la adevărata sa valoare, decât abia după moartea sa. Probabil că cel mai bun exemplu pe care îl pot oferi este cel al poetului național: cu un trai modest și o opoziție din partea rivalilor, acesta își găsește sfârșitul pe un pat din casa de sănătate a doctorului Șuțu. Așadar, până și cel considerat a fi cel mai mare artist pe care l-a produs țara noastră, a fost apreciat abia după tragicul său sfârșit, deci de ce am mai avea pretenții ca adevărații artiști să fie astăzi apreciați la adevărata valoare? Am spus „adevărații artiști” pentru că în zilele noastre este prea des întâlnit fenomenul de a ridica pe un piedestal idoli falși, care doar au avut „norocul” de a deveni cunoscuți, fără însă a avea cu adevărat talent în vreuna dintre cele nouă arte moderne.

„Victor Victoria” (1982) ridică multe întrebări atunci când analizăm cu o fină atenție temele puse în discuție, în substrat. De pildă, o cu totul altă abordare privind această peliculă o reprezintă condiția femeii la sfârșit de interbelic, cu precădere condițiunea de artist a acesteia. Pe tot parcursul peliculei întâlnim scene memorabile ce pun accentul pe comicul situației, însă ceea ce se întipărește în memoria spectatorului sunt acele secvențe în care personajul lui Andrews, Victoria, declară că în postura bărbatului poate avea mult mai multe privilegii decât în cea a femeii, considerându-se o femeie pe picioarele ei, emancipată. O astfel de declarație ar putea uimi pe oricine nu a văzut această coproducție englezo-americană, însă nu și pe cei ce cunosc tema centrală: femeia care pretinde că este bărbat care pretinde că este femeie. Pornind de la o astfel de idee, nici nu ne mai surprinde scenariul bogat în spectaculos al lui Blake Edwards. Însă, dacă este ceva ce ne poate uimi, este însăși Julie Andrews, care reușește să transforme un rol extraordinar într-unul cu adevărat spectaculos.

Dacă ne mai rămâne ceva de adăugat în final, atunci ar trebui să subliniem că artistului care se zbate într-o lume ce nu recunoaște valoarea adevărată, nu i se va întinde niciodată nicio mână. Rămâne să-și împlinească singur visele, chiar dacă va fi recunoscut doar post-mortem.